* "Datoria de 19 miliarde de euro a Germaniei faţă de România - rezultatul unei relaţii comerciale"
* "Dacă Grecia are astăzi datorii este în mare măsură pentru că băncile germane au cumpărat obligaţiuni de la statul grec"
* (Interviu cu profesorul Radu Golban)
Radu Golban este economistul de origine română care a
descoperit că Germania ne datorează 19 miliarde de euro, din acordurile
comerciale bilaterale încheiate înainte şi în timpul celui de-al doilea
război mondial.
A trăit şi studiat în Germania, Elveţia şi România, iar acum locuieşte în Elveţia.
În prezent, este Lector la Colegiul Naţional de Comerţ şi Diplomaţia Relaţiilor Economice din Bucureşti.
Reporter: Cum şi când aţi descoperit că Germania are o
datorie către România din perioada celui de-al doilea război mondial? Ne
interesează să ştim şi cum aţi ajuns la suma de 19 miliarde de euro.
Radu Golban:
Acea descoperire a fost absolut întâmplătoare. În cadrul pregătirilor
pentru teza mea de doctorat în politică monetară şi europeană, m-a
interesat să găsesc şi alte modele de colaborare monetară în Europa. Aşa
am descoperit că, începând cu anii '30, a existat, până în 1944, o
uniune de clearing (n.r. sistem de decontare între state prin
intermediul băncilor, prin compensarea reciprocă a creanţelor şi
datoriilor, în scopul echilibrării schimburilor comerciale), lucru care
mi-a stârnit curiozitatea. Care a fost modalitatea de funcţionare a
acestei uniuni monetare conduse de Berlin, care avea centrul în Germania
la Casa de Compensaţie?
Studiind materiale din arhivele
germane şi elveţiene de stat - care sunt disponibile la Banca
Reglementelor Internaţionale, cu sediul la Basel - am văzut că în
această uniune de clearing, la care a aderat şi România începând cu
1936, au rămas, la sfârşitul războiului, anumite sume necompensate.
Radu Golban: M-a interesat să văd ce s-a întâmplat cu aceşti bani ai ţării noastre, care a fost statutul lor politic şi economic.
Un disponibil au avut şi Franţa, Olanda şi Danemarca.
M-am
întrebat cum s-a ajuns ca România să aibă un disponibil la Casa de
Compensaţie de la Berlin. Sau care a fost statutul legal al acelui
disponibil din septembrie 1944, când s-a desfiinţat acea instituţie. Mai
mult, mă interesa să aflu care a fost reglementarea statutului acelor
bani în tratatele internaţionale, fie cele ale Germaniei, fie cele
semnate de România.
Germania, începând cu anii '30, a încercat să preia din nou o poziţie dominantă pe piaţa economică europeană.
Problema
era că exista o lipsă acută de valută, Berlinul fiind obligat să-şi
plătească despăgubirile din primul război mondial, lucru care îngreuna
comerţul european.
Guvernatorul Băncii Centrale a Germaniei a
avut ideea să creeze un sistem bazat pe barter (n.r. acord, în practica
comercială, prin care părţile convin să schimbe între ele mărfuri de
valori egale).
Astfel, fiecare ţară a trebuit să-şi plătească
în avans exporturile. În consecinţă, pentru exporturile românilor în
Germania, de exemplu de produse agricole, banii erau plătiţi de Banca
Naţională a României, nu de Germania.
Exista zvonul că Germania era un foarte bun plătitor şi nu era aşa.
Germania a fost o ţară foarte bună din punctul de vedere al achiziţiei de marfă, însă banii au fost plătiţi de BNR.
Aceasta este ideea care stă la baza eurosistemului şi astăzi.
Modelul de funcţionare în eurosistem este ca fiecare bancă centrală să plătească în avans exporturile fiecărui stat.
Exporturile
germane către alte state din UE sunt plătite în avans de Banca Centrală
a Germaniei. Nu are loc un decont cu Banca Centrală a Greciei sau cu
alte bănci centrale din eurosistem, aşa cum s-ar întâmpla dacă ar exista
un export într-o ţară terţă.
Atât timp cât pentru schimburile
comerciale dintre Germania şi România au fost stabilite cote în fiecare
an, emisiunile monetare ale BNR pentru exporturile româneşti au fost
compensate prin ceea ce Banca Centrală primea de la exportatori, în urma
măsurilor introduse de către Germania.
Însă schimburile comerciale cu Germania nu au mai fost echilibrate, tocmai din cauza celui de-al doilea război mondial.
Începând
cu septembrie 1939, Germania a ajuns într-o situaţie precară şi nu a
mai fost în stare să-şi onoreze angajamentele pe care şi le asumase faţă
de România şi alte state membre ale uniunii de clearing.
România
încerca să diminueze cotele de export către Germania tocmai ca să
redreseze schimburile comerciale şi ca să reducă emisiunea monetară,
pentru că inflaţia noastră creştea. Inflaţia galopantă care s-a produs
datorită clearingului cu Germania a fost suportată de cetăţeni.
Pentru
că Germania nu mai putea să exporte în măsura în care se angajase, iar
ţara noastră era în continuare obligată să-şi onoreze cotele negociate
cu Germania, care creşteau de la un an la altul, ajunsesem ca inflaţia
galopantă de la noi să fie tributul pe care îl plăteam indirect
Germaniei naziste, sub forma unui ban de ocupaţie.
Din uniunea de clearing au făcut parte şi ţări precum Afganistanul sau Elveţia, care nu erau ţări aliate.
În
consecinţă, faptul că am fost aliaţi militari nu are nicio legătură cu
obligaţiile care vin în urma acordului de clearing încheiat de România
şi Germania în 1936.
Reporter: Dar Germania i-a plătit Elveţiei 60% din datorie. De ce Elveţiei i-a achitat banii şi celorlalte state nu?
Radu Golban: Pentru că, după război, Elveţia a căutat să legalizeze averea cetăţenilor germani, blocată acolo.
Sumele
fabuloase de bani care au fost depuse de cetăţenii germani au fost
blocate datorită sancţiunilor împotriva Reichului, la fel cum au fost
blocaţi şi banii românilor în Elveţia.
Deblocarea banilor cetăţenilor germani din Elveţia a avut loc în mai multe etape.
Pe
o parte, băncile elveţiene s-au obligat să impoziteze la sursă aceşti
bani şi să plătească o sumă de 50% fiscului german. Acesta, prin Acordul
de la Washington, trebuia să fie în stare să plătească o parte din
despăgubirile de război, fiind astfel o situaţie de win-win.
De
cealaltă parte, Elveţia, având posibilitatea să negocieze şi să impună
băncilor elveţiene legislaţia care a favorizat atât fiscul german, cât
şi pe cel american, a avut şi posibilitatea să negocieze cu Germania
plata acelei datorii.
Noi nu am fost în această situaţie.
O să vă explic acum cum a ajuns să rămână acel miliard de mărci germane datorat României în contul Casei de Compensaţie.
Cu
cât creştea disponibilul nostru la fonduri şi cu cât mai puţin Germania
putea să-şi onoreze exporturile spre România, cu atât mai mult Casa de
Compensaţie a încercat să se folosească de instrumente de inginerie
financiară, ca să ne diminueze disponibilul.
De pildă, am fost
obligaţi să plătim o parte din staţionarea trupelor germane în România
din disponibilul de la Casa de Compensaţie.
Am fost obligaţi să
achiziţionăm o serie de produse de care nu aveam nevoie, de la proteze
la agrafe, la suprapreţ, ca să reducem din disponibil. Aceste mijloace
au fost, efectiv, la cheremul Germaniei, care au avut posibilitatea să
taie din disponibilul României cât a dorit. Despre aceste practici a
publicat chiar Banca Reglementelor Internaţionale în rapoartele de lucru
din anii "42 şi "43, care se găsesc pe internet.
Acel miliard
de mărci datorat ţării noastre este rezultatul exerciţiului bugetar al
Casei de Compensaţie, după toate eforturile Germaniei de a reduce
disponibilul. Atât a mai rămas după toate presiunile exercitate asupra
României.
În urma intervenţiilor publice pe care le-am avut în
emisiuni, BNR a exprimat un punct de vedere, conform căruia ţara
noastră, sub conducerea lui Ion Antonescu, ar fi insistat asupra
Germaniei să plătească exporturile României în aur, iar noi am vrut să
primim numai aur de la Germania, pentru că nu am mai avut încredere în
clearing.
Banca Reglementelor Internaţionale a criticat România
pentru cererea de pe vremea lui Antonescu şi i-a solicitat să nu
accepte din partea Germaniei aur, pentru că este unul pătat.
Pentru
mine este interesant că disponibilul de un miliard de mărci germane de
la Casa de Compensaţie se regăseşte şi într-un material din 2002-2003 al
Academiei Române publicat de Victor Axenciuc, "Istoria monetară a
României". Aici, Academia Română a publicat bilanţul BNR din anul "44,
unde găsim rezervele noastre. Erau rezerve în aur şi în valută, iar
rezervele de clearing erau în sumă de 55 miliarde de lei, care atunci
erau exact un miliard de mărci germane.
Am avut o corespondenţă cu BNR aproape doi ani de zile pe tema acestei datorii.
Academia
Română a publicat din studiul arhivelor BNR această sumă - 55 miliarde
de lei, care acum valorează 19 miliarde de euro, inclusiv dobânzile
aferente.
BNR ştia că în "44 ei aveau în rezervele lor
disponibilul de la Berlin, deci cifra nu-mi aparţine mie. Este publicată
de Academia Română, care a preluat-o din arhivele BNR.
Când am cerut aceste arhive, mi s-a spus că nu le găsesc.
Reporter: De ce statul român şi BNR nu au menţionat această datorie înainte să o descoperiţi şi să o menţionaţi dumneavoastră?
Radu Golban: I-am întrebat de ce au scos din bilanţ aceşti bani.
Ca
răspuns, au organizat în aprilie 2013 un simpozion la BNR şi au spus că
banii au fost scoşi din evidenţă pentru că Germania a fost considerată
un stat incapabil de plată în 1944.
Asta nu înseamnă că Germania nu este astăzi capabilă să-şi achite datoria.
Acesta nu este un argument.
Auzim astăzi că Atena ar propune o ştergere a datoriilor după modelul german de la Conferinţa de la Londra, din 1953.
Grecia
merge pe următoarea strategie: ori ne dă Germania bani să ne plătim
datoriile, (banii pe care ni-i datorează din cel de-al doilea război
mondial), ori anulaţi-ne datoriile, după modelul german.
În
opinia grecilor, dacă Germania spune că nu mai are datorii faţă de
nimeni în urma acelei conferinţe, atunci vor şi ei privilegiul pe care
l-a avut Germania.
La Conferinţa de la Londra din 1953,
articolele 4 şi 5, s-a reglementat statutul României şi acolo se face
trimitere la Tratatul de Pace de la Paris, unde articolul 28 aliniatul 4
spune clar că România renunţă la toate pretenţiile de despăgubire de la
Germania şi de la cetăţenii germani, cu excepţia drepturilor dobândite
din tratate şi contracte anterioare datei de 1 septembrie 1939.
După
părerea mea, motivul pentru care această datorie nu este stinsă astăzi
este că România nu a renunţat explicit la aceşti bani, dreptul dobândit
al României în urma datoriei de clearing fiind din 1936. Adică, nu se
încadrează în ceea ce s-a decis la Conferinţa de la Londra.
Noi
am renunţat la tot ce ne-am angajat în timpul războiului, dar acest
contract de tip barter încheiat cu Germania este din 1936.
Tratatul
semnat la Paris trebuie studiat cu atenţie, iar dacă România nu a
renunţat într-adevăr la aceşti bani, atunci nu aş vedea de ce să nu-i
cerem acum.
Eu nu spun că trebuie să batem cu pumnul în masă,
aşa cum face Grecia. Eu nu aş fi procedat la fel dacă aş fi fost în
locul domnului Tsipras. Pe de-o parte, nu poţi să provoci Germania cu un
astfel de subiect. Pe de altă parte, este vorba şi de o
responsabilitate politică să găsim înţelegere cu Germania tocmai în
contextul european, pentru că nu ne leagă doar apartenenţa la Uniunea
Europeană. Suntem vecini şi trebuie să ne înţelegem cu ei. Şi Germania
trebuie să priceapă că Europa funcţionează numai la nivel de win-win.
Aceste datorii ale lor au ajuns, astăzi, să fie subiect de presă pentru
că Germania nu şi-a arătat cu adevărat generozitatea promisă şi cea
cuvenită de pe urma teribilului profit realizat prin integrare
europeană.
Reporter: Consilierul guvernatorului BNR,
domnul Adrian Vasilescu, a confirmat existenţa acestei datorii a
Germaniei către noi, dar susţine că nu avem acte care să dovedească
acest lucru. Cum comentaţi?
Radu Golban: Dacă materialul
studiat de Arhiva Română la începutul anului 2000 nu este document,
atunci putem închide Academia Română. Dacă arhivele din Ministerul de
Finanţe al Germaniei nu sunt documente, îl rog pe domnul Vasilescu să ne
spună mai tranşant ce este un document. Nu acceptăm nimic din ceea ce
primim de la arhivele germane şi nimic din ceea ce a publicat Academia
Română până în prezent. Eu aştept şi sper la pensionarea domnului
Vasilescu în următorii zece ani.
Reporter: Dumneavoastră
aţi înaintat Preşedintelui României, în 2010 o petiţie prin care îi
cereaţi înfiinţarea unei comisii care să cerceteze această problemă. De
ce credeţi că Parlamentul a respins înfiinţarea ei?
Radu Golban:
BNR a spus că nu găseşte documente. La toate solicitările mele am
primit un răspuns negativ. În final, au organizat un eveniment-fantomă
în 2012, în care au spus că datoria este mult mai mică, adică 25% din
cele 19 miliarde de euro. Nu pot spune că datoria nu există pentru că au
fost confruntaţi cu materialul Academiei Române.
Nicolae
Ceauşescu a iniţiat în 1974, în estul Europei, un grup de lucru care să
se ocupe de problema despăgubirilor de război şi să deschidă negocieri
cu Germania. Negocierile de la Berlin au fost purtate de George
Macovescu (ministru de externe la acea vreme). România a enunţat
explicit diferenţa între despăgubiri şi un credit forţat, cum a fost cel
de clearing. Aceşti bani nu sunt în contul unei despăgubiri de război.
Noi am renunţat la despăgubiri în mod explicit. Nu putem să cerem bani
pentru atrocităţile şi jafurile comise de armata nazistă după 23 august
1944, nu avem dreptul la aşa ceva. Dar această sumă nu reprezintă o
pagubă de război. Este rezultatul unei relaţii comerciale.
Reporter: Credeţi că faptul că suntem membri UE ne împiedică să revendicăm datoria de la Germania?
Radu Golban:
"Nu se vorbeşte despre mort în casa spânzuratului", zice o vorbă
românească. Sigur că ar putea să ne creeze un apetit pentru revendicarea
datoriei.
Aşa cum spunea unul dintre cei mai renumiţi
profesori de istorie economică, Albreght Ritschl, Germania este unica
ţară din lume care a dat faliment de trei ori în 100 de ani.
Prima
dată, Germania a dat faliment când a refuzat să plătească datoriile din
primul război mondial. A falimentat toate băncile americane şi a
declanşat marea depresie economică.
Al doilea faliment a fost
prin Conferinţa de la Londra, când Germania a spus că nu-şi mai plăteşte
nicio datorie şi că va achita aceste datorii după ce în Europa se va
semna un tratat de pace.
Motivul pentru care nu s-a semnat un
tratat de pace în Europa este tocmai pentru a nu repune în vigoare
clauzele Tratatului de la Londra din 1953, care a precizat foarte clar
că Germania se va achita de datorii odată cu semnarea unui tratat de
pace.
Sumele pe care Germania ar avea să le plătească Europei
drept despăgubiri, după calculul lui Albrecht Ritschl, de la London
School of Economics, sunt undeva la o mie de miliarde de euro, jumătate
din PIB-ul Germaniei. Sună foarte mult, dar este puţin pentru pagubele
produse Europei. Este firesc să nu putem discuta astăzi despre reparaţii
de război. În procesul de la Nürnberg, unde a fost condamnat şi ultimul
guvernator al Băncii Centrale a Reichului, acesta a spus următorul
lucru: "Noi am vrut cândva să compensăm datoriile, doar că s-a terminat
războiul, am pierdut şi nu am mai apucat să le compensăm". Deci, ei au
fost conştienţi de faptul că datorează bani.
Consiliul de
administraţie al Băncii Centrale a Germaniei spunea: "Am reuşit prin
clearing să creăm sisteme în care noi să dictăm preţul de import şi noi
să dictăm şi preţul de export al produselor noastre şi să facem ce vrem
cu banii, cu disponibilul de la Berlin, efectiv ce vrem noi, datorită
forţei militare pe care o avem". Nemţii au spus lucrurilor pe nume
într-o formă foarte tranşantă.
Banca Centrală Europeană este
singura bancă din lume care nu-şi merită acest nume, iar acest lucru
pentru că nu reprezintă relaţia dintre o bancă centrală şi "fiicele"
sale. Finanţarea se face în continuare prin intermediul băncilor
centrale naţionale ale fiecărui stat membru, dobânda este în continuare
naţională, siguranţele sunt naţionale, deci noi am preluat de undeva
aceste disfuncţiuni care există în Europa.
În primul război
mondial, Germania a fost conştientă că nu mai putea să ocupe state şi să
le oblige la un tribut. Cele mai multe ţări din Europa erau ocupate,
iar trupele germane primeau un aşa-zis ban de ocupaţie, care avea un
curs de schimb fix cu moneda naţională.
În urma ocupaţiei
militare, băncile naţionale nu au fost desfiinţate. Ele au avut rolul de
a converti banul de ocupaţie în lei, franci şi aşa mai departe. Deci,
ceea ce plătea soldatul german însemna un morman de bilete de ocupaţie
la nivelul băncii centrale, în cazul nostru la BNR.
Inflaţia
din România era tributul plătit indirect Germaniei pentru staţionarea de
trupe, dar îl plăteam prin servicii. Negustorii primeau bani, iar prin
băncile comerciale converteau banii de ocupaţie în lei. Toată lumea a
fost fericită, doar că acei lei nu aveau acoperire şi creşterea
inflaţiei era preţul indirect care îl plătea România pentru ocupaţie.
Dar era un tribut modern, care funcţiona într-o formă compartimentată şi
care permitea decuplarea liberei circulaţii a mărfurilor de libera
circulaţie a capitalurilor.
Să spunem că Grecia ar introduce
marca germană ca monedă în loc de drahmă şi ar avea rezerve valutare de
câteva zeci de miliarde de mărci. Care ar trebui să fie valoarea
exporturilor Germaniei în Grecia, într-o ţară cu un deficit comercial
cronic, frate geamăn cu deficitul pe balanţa de plăţi? Dacă rezervele
Greciei ar fi fost de 10 miliarde euro, maximul de exporturi ale
Germaniei în Grecia ar fi fost de 10 miliarde euro. Deci, cum poţi să
faci din Grecia un foarte bun client, care să rămână pe vecie îndatorat,
fără o plafonare a rezervelor valutare? Foarte simplu, printr-o uniune
monetară care funcţionează după modelul banului de ocupaţie, în care
banca mea centrală îmi plăteşte exporturile, iar banca centrală a
statului care importă produsele rămâne cu o poziţie contabilă.
Reporter: De ce credeţi că autorităţile noastre nu insistă pentru returnarea datoriei Germaniei? Nu vrem să-i supărăm pe nemţi?
Radu Golban:
Eu cred că noi nu vrem să supărăm pe nimeni. Noi, din principiu, nu
vrem să cerem. Noi, dacă se poate, nici pe ruşi nu trebuie să îi
supărăm. Eu nu cred că Germania ne apreciază mai mult dacă nu ne cerem
drepturile. Ideea este cum negociezi aceste drepturi. La negocieri poţi
să superi pe cineva, dar nu şi dacă nu ceri.
Cred că momentul de
faţă este unul foarte bun pentru a deschide subiectul datoriei
Germaniei faţă de noi, tocmai pentru a arăta responsabilitate în această
privinţă şi pentru a modera un pic discuţia dintre Germania şi Grecia
la nivel european. Doar într-un context european în care să se
renegocieze datoriile din Europa, Germania poate să arate că este
responsabilă atât istoric, cât şi economic, pentru o creştere economică
culminantă, bazată pe datorii la periferie.
Nu cred că o ţară trebuie să ajungă să bată obrazul Germaniei să îşi onoreze obligaţiile din trecut.
Dacă
Grecia are astăzi datorii, este în mare măsură pentru că băncile
germane au cumpărat obligaţiuni de la statul grec. Să nu uităm că
Germania a obligat Grecia, în urmă cu aproape 2 ani, să îşi refinanţeze
această datorie de la FMI.
Deci, s-a luat un instrument de la
naftalină, care a mutat datoria din băncile germane la FMI. Grecii au
rămas cu aceleaşi datorii, doar că Germania şi-a redus expunerea. Ideea
este ca Germania nu să dea datoria altuia, ci să se arate responsabilă
pentru succesul de care se bucură astăzi în Europa. Doar aşa va putea să
se asigure de loialitatea Europei pentru eforturile de a se integra.
Germania
trebuie să se arate recunoscătoare pentru succesul pe care l-a realizat
pe plan economic în Europa, în ultimii zeci de ani. Pentru că nu este
ceva dat de la natură sau de la Dumnezeu să poţi exporta pe un continent
fără să plăteşti o vamă. Ce drept are Germania să se bucure de comerţ
european fără să plătească vamă? Acest lucru costă, iar pentru noi este
atât de firesc. Trebuie să înţeleagă că acest privilegiu de a penetra
Europa cu marfă e unul pentru care ar trebui să plătească. Germania
trebuie să-şi pună întrebarea de ce are cea mai vulnerabilă economie
europeană? Pentru că nu are o piaţă internă funcţională, dar nu este
nici vina Europei, nici vina noastră. Germania este cea mai regularizată
piaţă europeană.
Grecia, conform celor mai noi statistici ale
OECD-ului este ţara cu cel mai înalt progres în domeniul reformelor.
Într-adevăr, Grecia şi-a reformat în ultimii ani economia, dar şi
Germania trebuie să se arate responsabilă faţă de unele obligaţii
actuale, ca şi de cele şi morale pe care le are faţă de Europa.
Reporter: V-aţi soluţionat problemele cu Universitatea de Vest din Timişoara (UVT)?
Radu Golban:
În şedinţa de consiliu de la UVT, s-a spus că "nu se doreşte
colaborarea cu această persoană datorită articolelor critice împotriva
Germaniei". Asta scrie în protocolul şedinţei de consiliu. În momentul
de faţă, aştept ca procesul să se judece la Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie în săptămânile ce urmează.
Reporter: Vă mulţumesc!
Germania, datoare la Rusia şi Grecia
* Cele două ţări cer daune de război în valoare de 15 miliarde de euro
Criza
economică în care se regăseşte Europa de câţiva ani a readus în
discuţie datoriile şi prejudiciile pe care Germania nazistă le are faţă
de anumite ţări, printre care se numără Rusia, Grecia, dar şi România.
Problema creditelor naziste şi a daunelor îşi are rădăcinile
în Conferinţa de la Londra, din anul 1953, la care marile puteri
(Franţa, SUA, Marea Britanie, Spania, Italia etc) au decis ca Germania
să plătească doar jumătate din valoarea daunelor provocate în timpul
celor două războaie mondiale, având în vedere însăşi situaţia economică a
Germaniei, epuizată după războaie.
Contravaloarea totală a
pagubelor, după diminuarea sumei la 50%, a rămas de 132 miliarde de
mărci germane, valoare stabilită la Conferinţa de la Londra din 1953.
În
anul 2010, Germania a plătit ultima tranşă din datoria externă
survenită din contravaloarea pagubelor create în timpul primului război
mondial.
Pentru cel de-al doilea război mondial, Germania a
avut de plătit daune materiale către Polonia, Iugoslavia, România,
Israel, dar şi alte state, însă nu a achitat nici un ban pentru
prejudiciile provocate în materie de victime umane şi credite, prin
acorduri cu băncile naţionale, ci doar pentru proprietăţile confiscate
şi pentru infrastructura distrusă, această omisiune fiind invocată de
către Rusia în revendicările Dumei de Stat.
Grecia cere
rambursarea unor datorii de 11 miliarde de euro, în timp ce Federaţia
Rusă vrea daune morale în valoare de 4 miliarde de euro, după ce, Duma
de Stat a realizat, recent, un raport, din care reiese faptul că
Germania trebuie să-i plătească statului rus daune compensatorii pentru
victimele naziştilor din timpul celui de-al doilea război mondial.
Prejudiciile
create de către nazişti în timpul celui de-al doilea război mondial au
fost atât de natură materială (distrugerea infrastructurii), cât şi de
natură morală (victime ale opresiunii naziste) şi financiară. Germania
nazistă a semnat mai multe acorduri de clearing cu băncile naţionale ale
statelor ocupate, soldurile nefiind achitate nici până astăzi de
autorităţile germane niciunui stat.
Daunele materiale şi cele
privind munca forţată, provocate de către nazişti Uniunii Sovietice în
timpul celui de-al doilea război mondial, au fost achitate în totalitate
de către Germania în anul 1953, însă compensaţiile privind victimele şi
rambursarea creditelor nici măcar nu au fost luate în consideraţie.
Alexis
Tsipras, noul premier al Greciei, a acuzat recent Germania că nu şi-a
plătit creditul de clearing (n.r. sistem de decontare între state prin
intermediul băncilor, prin compensarea reciprocă a creanţelor şi
datoriilor, în scopul echilibrării schimburilor comerciale), pe care
naziştii l-au luat forţat de la Banca Naţională a Greciei, în timpul
celor patru ani de ocupaţie din cel de-al doilea război mondial.
Conform
autorităţilor elene, Germania îi datorează acesteia suma de 11 miliarde
de euro - prin urmare ele cer să fie scutite de o parte a datoriei
externe actuale, în valoare de 300 miliarde de euro.
În timp ce
rapoartele grecilor estimează datoria Germaniei la 11 miliarde de euro,
autorităţile germane anunţau în anul 2012 valoarea prejudiciilor create
de acest credit, la aproximativ 8,25 miliarde de dolari.
Revendicarea
grecilor vine în contextul crizei economice, după ce extrema stângă
antiausteritate a câştigat alegerile parlamentare din 25 ianuarie 2015,
cu majoritate de voturi. Intenţia premierului Tsipras este să determine
Germania să militeze în cadrul UE pentru Grecia, având în vedere că
suma pretinsă de la Berlin ar reprezenta 80% din întreg PIB-ul Greciei.
Cu
toate astea, cancelarul german, Angela Merkel, a declarat la 27
ianuarie 2015 că nici Germania, nici celelalte state membre nu iau în
considerare pretenţiile lui Alexis Tsipras şi că datoria acumulată de
statul elen este exclusiv "responsabilitatea Greciei".
A consemnat IULIA ROTĂRESCU
